Tărâmul cosmic

Păpădiile Universului aşteaptă Vântul...

Am vrut să împărtăşesc cu voi ceea ce ochii noştrii nu pot vedea când se uită spre cer...odată pentru că nu pot vedea aşa departe, iar în al doilea rând nu avem capacitatea de a vedea în spectrul ultraviolet şi infraroşu sau alte frecvenţe această perfecţiune geometrică.

Singurul reproş ce-l pot aduce politicii mondiale de azi e că nu-mi permite să trăiesc experienţa întâlnirii şi comunicării cu alte specii extraterestre şi că nu-mi dau şansa de a ieşi din sistemul nostru solar...dar văd că încet îi învaţă pe oamenii să accepte ceea ce eu vreau, au început să "găsească" apă pe Marte, apoi pe Lună, chiar şi pe sateliţii lui Saturn şi Jupiter, exoplanete locuibile...lucruri despre care în 2000 se spunea că sunt o excentricitate în afirmaţiile unor oameni de ştiinţă.....în ritmul acesta nu mai am de aşteptat mult.....cât mă bucur! O să-mi găsesc undeva prin galaxie un umanoid (with pink skin/hihihi) cu care să-mi petrec bătrâneţea, dacă nu, îmi fac un android personal, ce naiba!

Sursa Imaginilor: NASA

Cât de mult seamănă apusul Soarelui cu răsăritul Lunii !!!

Lumina lor emană o frumuseţe atât de pasională, roşu-portocaliu şi negru-albăstrui, roşul se transformă în portocaliu şi negrul în albastru într-o ordine cromatică anormală, schimbări temporale şi spaţiale atât de codificate în interpretări, dans al elementelor exotice pe un cer cu care ne-am obişnuit, cristale de gheaţă nasc un halou ce formează nişte buze, astrele sărută tot Universul sub privirile exaltate...

Tânjesc după oameni care poartă astfel de lumini cu ei, ca un parfum. Ador să văd un zâmbet învăluit în nuanţele unei aure luminoase şi sănătoase spiritual, fur, şi dau mai departe, mă simt util şi fericit.

Zbor spre Soare şi capăt culoarea lui în tainele unei înălţări care mă depărtează de teluric şi mă face liber. Am lecturat întreaga istorie a umanităţii într-o seară şi dimineaţă mi-am pierdut puterea de a vedea în viitor şi trecut. Am rămas captiv în prezent fără memoria frumuseţilor trecute fiind condamnat să iubesc fiecare răsărit şi apus pentru frumuseţea lor, neavând un reper, totul e frumos, cel puţin interesant.

Ultima moarte mi-a oferit un preambul al ei în timpul vieţii...revelaţia!

Chibrit aprins pe neaşteptate în beznă

Sunt probabil un munte pentru furnicile care urcă acum pe mine şi pentru cele care roiesc în jurul meu, lumina puternică de deasupra capului meu le adună în acest cerc confortabil eu interzicându-mi să le rănesc, să le ating chiar pentru a dezvolta şi edifica în mine sentimentul non-violenţei pentru tot ce e viu......furnici vii călătorind prin case moarte. Să le aspir în întunericul prăfos? Ce sens ar avea, căci tot acelaşi colb l-aş simţi şi eu, că n-am bani,şi nu vreau să am pentru ceva care face exact ce trebuie să facă, îmi plac falsurile, minciunile comerciale, cele care fac ce nu ar trebui să facă arătând ca cele care fac exact ce trebuie să facă, dar rezultatul e înecăcios, ador ca lucrurile să meargă cum nu ar trebui, mă face să mă simt atât de bine când înving situaţiile astea cu o inteligenţă de care sunt prea satisfăcut. Câteodată îmi zic că nu e inteligenţă ci detaşare, se întâmplă atunci când plutesc, când accesez informaţii pe care nu ar trebui să le ştiu, şi evident că statutul pe care-l evaluez tot eu, de om spiritualizat e greu de păstrat: fie zbori singur, fie cobori în marea de oameni care-ţi oferă o identitate asemănătoare cu a lor. Ei nu vor îngeri, pretind doar asta.

Experienţa rămâne, ştii lucruri, şi asta nu te poate lăsa neschimbat, ai chiar o mare responsabilitate, mult mai mare decât cei care nu ştiu, îi înţeleg.......Dacă v-aţi întrebat care e adevăratul leac pentru narcisism, amor propriu vi-l spun: să ştii tot ce ar trebui să ştii ca să atingi un ideal văzut de tine şi să amâni să mergi spre el pentru că eşti prea ataşat de anii trecuţi, se naşte o nostalgie şi un refuz, o lene, venită din iubirea asta neproductivă faţă de trecut şi asta distruge imaginea reală sau idealizată pe care o aveai despre cine crezi că eşti tu.

1090, e un număr frumos, dar nu aş vrea să mă opresc aici când mă gândesc la persoanele pe care le iubesc. Am renunţat atât de uşor şi natural la ideea de a iubii un om mai mult decât pe altul încât acum tehnica şi modul acela de a funcţiona mi se pare primitiv. Suntem mai mult decât ceea ce părem, un îndemn la introspecţie ar fi inutil ...

... (o clipă! plâng, pentru că muzica pe care o ascult plânge) ...

Văd acum, chiar şi furnica simte plăcerea poziţiei şezânde de fetus, e parcă o mantră coregrafică universală...hmmm, am vrea noi să fim în siguranţă!